Date: Thu, 13 May 2008 01:15:35 +0200
To: anyone@interested.net
From: oz
Subject: Errare humanum est, perseverare diabolicum
Ete ca n-au trecut nici 24 de ore de cand am facut stanga-mprejur privitor la una din cele mai ferme convingeri (vis-a-vis de fenomenul blog) si am pierdut deja o ora incercand sa gasesc un titlu potrivit postului acesta. Tineam minte proverbul care serveste ca titlu, dar nu mai eram sigur daca il stiu corect. Procedura e simpla: deschis browser, Google search, cauta dupa “Errare humanum est perseverare”. Rezultatul m-a buimacit: prima referinta era catre … titlul unui alt blog! Stupefactie, manie, soc, minimizat browser, restore, titlul tot acolo si dintr-un colt imi mai si zambeste copilul-poster al noului mileniu: freza scurta, proaspat ras, la cravata, zambet de protagonist al unei reclame la Orbit. Urmeaza dilema: daca tot am ajuns acolo, sa citesc ce-a scris sau nu? Sau-sau. Stiu ca orice as alege, ulterior imi va parea rau. Am ales boicotul, cu riscul de a visa urat la noapte.
Cu toate acestea sunt convins ca nenea ala e mai bun in afaceri ca mine. Eu sunt mai degraba prototipul vacii Milka: sint vîn?t, caci ma strange clopotul de gat. Clopotul care bate insistent la fiecare depunere de bilant, balanta si alte termene imprumutate din fizica cuantica, incaccesibile muritorilor de rand; care se mai strange un pic la fiecare inceput de luna cand e zi de salariu la angajati; care te scoate din sarite cand primesti scrisori de dragoste de la Finante. Clopotul te strange, esti muls insistent si fara delicatete si din aceasta cauza produci un lapte plin de E-uri, bursucul si ursul au plecat de mult la ferma concurenta pe posturi de animale impaiate, iar clientii nu mai urca in munti in trasuri si de dragul aerului curat, ci intr-un nor de praf al unui 4×4 supermodern, la o vila (proprietate personala) ultimul racnet (de durere pentru altii), imprejmuita de gard nu electric, asta ar fi inca bine, ci cu senzor: in cazul in care te apropii prea mult de “ranch”, se porneste automat o manea de-a lui Gigi Parizel, umplandu-ti gura, urechile, plamanii si ficatii de otrava. In prima secunda iti doresti sa ai niste fulgere la indemana, continui prin a-ti dori moartea si termini intr-o invidie superb disimulata.
Vorbeam ieri cu un amic, agent de vanzari, om cult, educat si foarte bun in bransa, din genul pe care nu mi-l doresc la usa ca raman in posterior gol, vorba aia, de buna voie si nesilit de nimeni. Dupa conversatia de aproximativ doua ore aveam un cap cat o vaca Milka, eram extaziat de cate posibilitati exista, banii de pe raft mi se pareau mai aproape decat oricand si era sa ma calce o masina. Era genul de sentiment pe care ti-l provoaca o carte scrisa de Dale Carnegie (nu degeaba pe astfel de carti troneaza un nene cu zambetul pana la urechi; apropo, daca stiti vreo carte care descrie cum au ajuns unele afaceri falimentare, sa-mi spuneti neaparat: vreau sa apar in noua ei editie). Carti de genul “How to Win Friends and Influence People ” si “How to Stop Worrying and Start Living” te fac sa te simti in al noulea cer, doar pentru ca o cadere de acolo sigur e fatala. “Fa studii, cerceteaza, cauta o nisa, poti s-o faci” etc. Cu pixul in mana amicul meu desena flow-charturi, facea tabele comparative si schita tot felul de forme geometrice. Or fi bune si cursurile alea de marketing la ceva.
Greseala mea fatala, total incompatibila cu capitalismul “salbatec” in care traim este ca imi place sa ofer fara sa primesc (mai) nimic in schimb. Prima regula in afaceri este sa faci ceea ce-ti place. Daca te apuci de ceva din constrangere, la indicatiile altuia, pe considerentul “hai sa incercam” o sa iasa ceva mai oribil decat un concert Britney Spears. Nu o sa fac magazin de animale daca nu suport specii neumanoide; nu o sa fac firma de HR, daca urasc sa lucrez printre si cu oameni, nu o sa ma apuc de nimic legal, daca marea mea placere e sa trag tepe etc. A doua regula este sa te apuci avand un motiv solid. Solid = sa faci cat mai multi bani. In momentul cand intervin sentimentalisme, ai pierdut motivul principal, unic si dominant, “cash”-ul, esti cu un picior in faliment. “O fac sa le asigur copiilor mei un viitor; pentru a ajuta comunitatea in care traiesc; pentru a-mi asigura un viitor decent; pentru ca e incitant; pentru ca e o provocare etc etc etc”. Fals, irelevant si daunator. Te apuci de afaceri sa faci bani, multi bani, sa ai cat nu poti duce, prin orice mijloace care nu te afecteaza direct si sa traiesti pe picior mare. Fara o astfel de atitudine nu esti decat un biet miel in vizuina lupilor. Sau vacuta Milka. Aceasta este realitatea: cele doua clase mari sunt PATRONI (PATR//ÓN ~oána( (~óni, ~oáne) m. s,i f. - Proprietar al unei intreprinderi (comerciale, industriale) care foloseste muncitori salariati. - DEX) si PROLETARI (PROLETÁR, -A( adj. Muncitor salariat exploatat, lipsit de mijloace de productie si nevoit sa-si vânda forta de munca pentru a putea trai. - DEX). Daca exista salariati multumiti cu conditia lor este pentru ca: 1. nu-i duce mintea la mai mult. 2. nu sunt dispusi sa-si asume riscuri care li se par inutile (timpul trece, leafa vine, las’ ca-i bine) 3. patronul a gasit solutia optima pentru a avea costuri de exploatare cat mai scazute, dar fara sa-si piarda salariatii (sau cum ar zice Marx: “patronii ar face orice pentru angajati, in afara de a-i lasa in pace”). Iar a treia regula este sa te apuci de ceva la care te pricepi cel putin bine, daca nu foarte bine. In afaceri nu te poti baza pe bunavointa altora. Afaceristii, ca toti oamenii, prefera sa adune de unde nu au semanat. Nu exista mila, e legea selectiei naturale via Codul Fiscal. E arena leilor, tu fiind doar un biet pisic.
Ironia este ca acelasi sistem care te doboara si te exploateaza, te si face dependent de el. Ca patron cu suflet nu ai nicio sansa. Ca proletar schema e simpla: muncesti minim opt ore pe zi, minim cinci zile pe saptamana pentru niste bani pe care de cum i-ai primit ii si torni inapoi in sistem. Chiar daca nu vrei, e o presiune imensa pe umerii tai, careia putini oameni ii sint in stare sa-i reziste. Si daca eliminam acele nevoi pentru care pare normal sa muncesti, cum ar fi hrana si imbracamintea, tot ramanem cu ipoteca imobiliara si leasingul pe masina. Daca mergem la extrem si la masina ne multumim si cu una folosita si ieftina, la apartament/casa nu avem alta solutie decat sa apelam la un credit la camatarii fara scrupule cunoscuti si sub numele de banci. Avand o ipoteca esti foarte atent sa nu-ti pierzi locul de munca si astfel cercul vicios se inchide. Cel mai mare pacat al capitalismului este ca a transformat o specie libera in una dominata de frica.
Citeam deunazi ca e total eronat sa critici capitalismul zicand ca “in capitalism bogatii devin si mai bogati, iar saracii si mai saraci”, deoarece conform statisticilor inegalitatea intre cele doua paturi sociale (bogati si saraci) a scazut in ultima suta de ani cu o treime si ca de fapt in capitalism si bogatii si saracii devin mai bogati. Cred ca folosirea acestor termeni e extrem de nefericita. In mod cert o duc mai bine decit acum cinci ani, dar sub nicio forma nu ma pot considera bogat (decat cel mult in sens spiritual, dar atunci am gresit, caci Isus i-a laudat tocmai pe cei saraci [cu duhul]). Dar faptul ca o duc mai bine atrage dupa sine si tristul adevar ca si cheltuiesc mai mult. Pana la urma, care e etalonul? Cineva e intr-o stare materiala buna daca poate face dovada cheltuielilor masive. E o lege de baza a economiei (greu de digerat mai ales de economistii si politicienii romani): cu cat castigi mai mult, cu atat cheltuiesti mai mult, cu atat vrei lucruri mai sofisticate, pentru care vei munci mai mult, ca sa castigi mai mult s.a.m.d. Insa chiar daca ma pot considera mai bogat, in sensul cel mai larg cu putinta, pretul pe care il platesc este imens, si cu cat sint mai “bogat” cu atat depind mai mult de aceasta masinarie.
Iti pierzi primii 20 de ani din viata sa te pregatesti profesional, urmatorii 20 pentru a te lansa profesional si inca 20 pentru a apara ceea ce ai realizat. Poti fi fericit ca proletar si sa te simti mizer ca patron, sau invers. Eu in mod sigur o sa ma simt mizer, indiferent pe ce cale continui. Raman deocamdata la visul meu de a avea o biblioteca cu cafenea si o ferma de porcusori de guinea.
Cine pleaca ultimul sa stinga lumina.
-oz